“În februarie 2005, am fost angajată la Detașamentul de Cavalerie, unde am primit-o pe Dalila, iapa pe care o avusesem în competiție, când eram sportivă.
Dar, pe lângă Dalila, trebuia să mai iau un mânz.
Am mers prin grajd și… am văzut-o pe Rita. Era slăbuță, puțin murdară și părea rahitică.
M-am interesat de ea și mi s-a spus să nu o iau, că este propusă pentru casare, având un defect la piciorul stâng din față.
Am mers imediat la comandant și am cerut-o, pentru că mi se rupea sufletul de mila ei.
Avea doar 1 an și 2 luni… și îmi era peste putință să accept că ar putea să aibă o soartă atât de tristă.
M-am bucurat enorm că a fost de acord!
Chiar în ziua aia am adus-o lângă Dalila, să le pot avea pe amândouă aproape.
Mi-am petrecut cât de mult timp am putut împreună cu ea, ca să capete încredere în mine, pentru că era un căluț speriat, câteodată agresiv, care uneori mai mușca și mai lovea.
Cu multă răbdare și cu zeci de ore petrecute împreună, am reușit să-i câștig dragostea, astfel că ajunsese să meargă cu mine peste tot prin unitate, ca un cățel mai mare, alături de Dalila, care îi era un foarte bun profesor, caii având tendința să copieze unul de la celălalt.
Ușor, ușor, s-a făcut mare și frumoasă și nu s-a mai pus problema de a fi casată.
La vârsta de 3 ani și câteva luni, am încălecat-o pentru prima dată! A reacționat neașteptat de bine, a decurs atât de natural!
O iubeam pentru tot ce-mi oferea în fiecare zi.
La vârsta de 4 ani a participat la prima ei paradă militară de Ziua Națională. De atunci, nu a mai lipsit niciodată!
Cea mai mare dorință a fost ca, într-o zi, să conducem împreună această paradă.
Visul mi s-a împlinit în decembrie 2019, când eu și Rita am defilat în fruntea Plutonului de Cavalerie.
Rita a acoperit și golul rămas în urma Dalilei, care, după pensionare, a mai fost lângă mine un an și jumătate, apoi… s-a stins.
Rita nu e doar un cal, e partenera mea de misiune, cea care mă aduce acasă în siguranță și datorită căreia am scăpat din situațiile dificile întâlnite de-a lungul timpului în misiunile de ordine publică.
E un căluț iubit de copii, care atunci când o văd prin parcuri, în patrulă, o asociază cu celebrul cal alb din poveștile cu Făt-Frumos și Ileana Cosânzeana.
I-am promis Ritei, acum 15 ani, când era doar un căluț speriat, că voi avea grijă de ea mereu, că o voi iubi și o voi respecta.
Și în atâția ani, de când suntem împreună, nu m-a dezamăgit niciodată!
Mi-a umplut inima de bucurie și m-a răsplătit cu devotamentul ei necondiționat.”
Aceasta este povestea reală a Laurei… și ce poveste frumoasă!
by